Când soţia mi-a spus că e însărcinată, am avut dintr-o dată senzaţia aceea de gol în stomac care te copleşeşte cand te dai în montaigne russe. Eram entuziasmat, dar Doamne. Meseria de părinte a fost facută pentru...părinţi.

Aşa că iată-mă, cu ochii cât cepele, tot numai broboane de transpiraţie, ca o caricatură, cu semne de întrebare plutind îin jurul capului, în timp ce încercam să mă pregătesc pentru responsabilitatea şi grija deosebită care i se cuvin unei fiinţe, alta decât pisica mea. Responsabilitatea mea consta in a mă asigura că omuleţul ăsta nu va creşte pentru a deveni un adevărat monstru. Dacă ajunge un cretin social – vina mea. Dacă odrasla nu poate găsi Luxemburgul pe hartă, învinuiţi-mă pe mine că nu i-am oferit o educaţie mai bună. Sigur va avea nevoie de terapie, si bineînţeles că şi asta tot în capul meu se va sparge. Câte ocazii să faci alegeri greşite!

Îmi aduc aminte ziua în care tatăl meu m-a luat deoparte şi mi-a povestit cu jenă de unde vin copiii şi cum stă treaba cu barza; a fost probabil cea mai ruşinoasă şi mai jenantă jumătate de oră din viaţa amândurora. Nu pot face lucrul ăsta altei fiinţe omeneşti.

Totuşi, poate o cam iau la vale, însă îmi tot spun: pot să o fac; voi fi un tată nemaipomenit. Copilul meu va fi crescut să fie un cetăţean de vază al lumii, dezvoltat şi educat aşa cum trebuie şi el sau ea nu mă va urî.

Şi apoi imi imaginez copilul, încă în siguranţă în pântecele soţiei mele, deschizând ochişorii alarmat la gândul: „Şi dacă taică-miu nu se descurcă?”